Articole

În majoritatea discuțiilor despre recrutare există o „grabă”, o presiune de a ajunge cât mai repede la „soluție”: oameni, CV-uri, interviuri, dar, din experiență, lucrurile nu funcționează așa. Când mă sună un client, conversația nu începe niciodată cu întrebarea „pe cine ai?”. Și nici nu ar trebui. Începe, aproape invariabil, cu altceva. Cu o formă de disconfort organizațional care nu mai poate fi ignorat. Uneori este o scădere de performanță, alteori, o tensiune în echipă sau un rol care există pe hârtie, dar nu produce rezultatele așteptate. Dincolo de formulări, esența este aceeași: ceva nu mai funcționează, iar costul începe să devină vizibil. În acel punct, discuția despre candidați este prematură.

De fiecare dată când aud „trimite-mi niște CV-uri să vedem ce există în piață”, știu că discuția începe din locul greșit. Pare logic. CV-ul este ceva palpabil. Ne dă senzația că lucrurile avansează. Că putem analiza, evalua, decide. Și totuși, de cele mai multe ori, acolo începe confuzia. Pentru că un CV nu îți spune ce crezi că îți spune.

Recrutarea nu devine dificilă doar când lucrurile merg prost. Devine riscantă și atunci când lucrurile par să meargă bine, dar deciziile nu sunt suficient de bine ancorate. În ambele cazuri, angajarea nu este un act administrativ. Este o decizie de business. Atunci când o angajare contează cu adevărat, fie pentru stabilizare, fie pentru creștere, ai nevoie de mai mult decât candidați. Ai nevoie de o diagnoză corectă înainte de a lua decizia care va influența costurile, randamentul și stabilitatea echipei în următorii ani.

Un „om bun” pus într-un rol greşit devine rapid o povară, nu un atu. Şi uneori, nici el, nici tu, nu aveţi curajul să recunoaşteţi asta. Poate a fost printre primii tăi angajați. A muncit, a tras, a fost loial. Dar compania a crescut, cerințele s-au schimbat, iar el a rămas blocat într-un mod de lucru vechi. Nu e o vină, e o realitate. Doar că în multe firme, loialitatea devine o scuză pentru stagnare. „Nu pot să-l dau afară, că e cu mine de la început.” „Îl țin, că e sufletist.” Dar în spatele acestor fraze se ascunde o altă realitate: echipa bună trage în spate un om care nu mai ține pasul, iar în timp, performanța se diluează, moralul scade și cultura organizațională se erodează.

Cele mai mari conflicte într-o echipă nu sunt cele care se aud ci sunt cele care mocnesc în tăcere. De cele mai multe ori, liderii nu spun ce trebuie spus — nu pentru că nu știu cum, ci pentru că se tem să nu strice relațiile. Și atunci tac. Dar tăcerea e cel mai scump „instrument” de management: produce confuzie, frustrare și performanță scăzută.

Sunt multe lucruri pe care am vrea să le controlăm dar, din diverse motive, ceva permanent ne scapă iar cand vine vorba despre angajați totul devine parcă un travaliu greu de suportat și interminabil.